like a rollin` stone.

Nu vreau sa iti dedic postarea asta tie, asa ca o voi scrie la persoana a 3-a.

Am vazut o piesa de teatru alaltaieri, care se intampla sa fie regizata de tatal meu, dar asta nu are nicio relevanta in efectul pe care l-a avut asupra mea.Venita in turneu cu teatrul din Buzau, "Niste fete" m-a facut sa imi dau seama ce este defect la mine. M-a facut sa imi dau seama ca nu este vina mea, cu adevarat.
De atata timp ma intreb de ce am ajuns asa. De ce am ajuns sa fac lucrurile pe care le fac. De ce am ajuns sa ma tin departe de tot ce inseamna relatii. De ce am ajuns sa indepartez pana si persoanele care chiar ma iubesc... si de ce nu mai pot face nimic din ce am facut. Nu mai pot scrie bine, nu mai pot canta bine, nu mai pot asculta decat o singura melodie care reflecta perfect starea mea de acum si pe care o voi pune la sfarsitul postarii. Restul ma enerveaza, plictisesc etc. Si nu, nu e nimic gresit la mine. Si daca e, e doar din vina sa.
"Niste fete" este o piesa despre cat de usor este sa ranesti fara resentimente. Ba chiar, ulterior, sa si folosesti asta ca material de creatie. Si despre cat de usor ia intotdeauna fata vina asupra ei, fie si inconstient, gen "trebuie sa fi facut ceva gresit, daca l-am indepartat asa subit, era totul perfect inainte". De fapt, e simplu: s-a saturat. A aflat ca are prea multa afectiune din partea ei, asa ca a pasit inapoi. Spre alta. Sau spre nimic...doar sa nu mai stea aproape de ceva ce e peste puterile lui de intelegere.
Mie personal mi-a prabusit toata viata, de cand s-a intamplat. Si, in liniste, fara tam-tam, incerc sa ma redresez si sa revin la ce eram inainte. Doar ca, vezi tu, e putin cam greu, cand el este in totul. In cantecele pe care le fredonez sau pe care le cant la chitara, in scris, in toate povestile si creatiile mele, in anotimpul de acum, in frig, in hainele pe care le port, in locurile pe unde ma plimb, in toate persoanele din jurul meu...chiar si in mine. Si de asta urasc totul. Urasc chitara, urasc pianul, imi urasc vocea, imi urasc toata garderoba, detest frunzele si atmosfera tomnatica, ma urasc pe mine. Si asta doar pentru ca i-am permis sa intre prea mult in toate lucrurile din jurul meu.
Nu, nu il mai iubesc. Nici macar nu mai tin la el...de fapt, nu imi pasa nici daca ramane pe strazi acolo unde e. Nici daca aflu ca e de fapt in oras. Pentru ca nu mai este el, oricum. Dar asta nu schimba cu nimic faptul ca mi-a distrus partial iremediabil viata. Ca nu pot sa ajung din nou la bucuria cu care priveam totul odinioara. Nu sunt defecta, sunt defectata. M-a lasat in mocirla in care nu vad nicio luminita, si nimic nu mai pare la fel de interesant si incitant ca atunci. Pentru ca mocirla are aceeasi culoare de rahat peste tot. Mi-e scarba de mazga in care ma scald zilnic, fara a spune nicio vorba, nimanui. E adevarat ca uneori imi mai scapa cate un strigat in surdina, dar niciodata nu am lasat asta sa acapareze atentia altcuiva. E de ajuns ca o acapareaza pe a mea, in fiecare minut. Ca mi-e scarba de mine, si de cat de rau m-am lasat afundata. Ca am tinut totul inchis intr-o mica cutie a Pandorei, ca sa nu par neajutorata.
Hai sa jucam putin teatru. Eu zambesc, si tu faci la fel. Ne luam frumusel de mana si ma tragi afara de aici, iar eu vad o raza a lunii, in sfarsit, pentru ca soarele e inca destul de departe in noaptea asta. Calc pe pamant dupa mult timp, lasand nisipurile miscatoare in urma, cu gratie. Si apoi te imbratisez, pentru ca esti singurul care ma mai ajuta sa vad o urma de lumina. Dar apoi alunec, si cad din nou in mlastina. Si, pana sa ma poti tu prinde de mana, sunt deja prea adancita in jeg. Apoi imi dau seama ca, de fapt, nu jucam deloc teatru. Ca e cat se poate de real. Si iti multumesc atat de mult pentru faptul ca incerci atat de insistent sa imi gasesti mana prin marea de minciuni si ura, pentru ca esti, probabil, unul din singurii care mai scot la lumina o doza cat de mica din increderea mea in oameni. Pacat ca pana si de tine imi este atat de frica.
Evident, ultima parte nu ii este dedicata lui, am spus ca despre el voi scrie la persoana a 3-a. Iti este dedicata tie. Si stiu bine ca, poate peste ceva timp, voi putea sa am atata grija incat sa evit alunecarea aceea, si sa raman pe uscat cu totul. Apoi, sa astept rasaritul.

And then, maybe, I`ll see myself. Soon.


coldplay - see you soon( live)
Asculta mai multe audio Muzica

Duminica dimineata...doamna Gina se scoala la prima ora, constienta de faptul ca ziua pe care o astepta de atata timp a sosit in final. Isi pregateste o cana din cea mai buna cafea, din care pastrase o lingura special pentru aceasta zi. Mirosul ei placut, amarui si caldura cestii ii amintesc de ultima oara cand a baut din ea.
"Da, au fost vremuri speciale..." isi spune ea. "Dar vremurile speciale vor fi reconstituite azi!"
Deschide radioul, iar sunetul vocii unui stirist rasuna violent prin linistea casei goale. Doamna Gina isi bea linistita cafeaua speciala, pe scaunul ei special, cu postul ei special de radio pe fundal. Apoi se ridica, ceva mai greu decat ultima data cand se asezase pe acel scaun.
"Am imbatranit al naibii de rau in acesti 4 ani" gandeste ea.
Se imbraca cu greu, isi pune deasupra paltonul ei special si, inchizand usa cu cheia ei speciala se indreapta cu pasi grabiti catre locul ei special.
"NUU, nu este locul MEU special, e AL NOSTRU!" ma corecta violent doamna Gina in sinea ei, ca si cum si-ar fi auzit propria poveste spusa de mine in minte.
Ajunsa la ora speciala la destinatie, doamna Gina isi ia buletinul de vot si intra in cabina speciala. Vede picioarele persoanei speciale in cabina alaturata si zambeste satisfacuta: stie ca planul sau va reusi. Apoi chicoteste usor, astfel incat el sa o auda, dar sa nu fie evidenta intentia ei.
Vazand picioarele persoanei speciale intorcandu-se, doamna Gina iese exact la timp din cabina si se indreapta spre urna, scapand exact in fata lor buletinul de vot. Posesorul picioarelor nu trece indiferent, aplecandu-se si ridicandu-l politicos, iar apoi inmanandu-l posesoarei sale de drept. Posesoarea zambeste multumita: reconstituirea zilei speciale i-a reusit intocmai, iar persoana speciala continua sa se uite la ea, admirandu-i fiecare trasatura, precum odinioara.
Acum insa, doamna Gina are de gand sa schimbe ceva. Cand el intinde mana sa puna buletinul de vot in urna, ea intinde "accidental" mana in acelasi timp. Si mainile lor se intalnesc, si raman impreuna.
Astfel, doamna Gina afla cat de catifelata este mana domnului Gilu. Si e sigura atunci ca si-a gasit candidatul perfect, langa care isi va petrece restul zilelor. Zile speciale, dar fara alte alegeri.

Dumnezeu, Buddha, Allah, Krishna, Vishnu, sau cum vreti voi sa il numiti, ne-a facut foarte diferiti. Ai spune ca este normal, nimic de mirare, cand observi cat de distinct gandesc toti din jur fata de tine. Dar ce faci atunci cand te depaseste, cand ti se pare teribil, dureros chiar, cat de sinistru pot gandi unii ? Nu poti sa te bagi, doar nu e viata ta... dar, in acelasi timp, nu poti nici sa ramai indiferent la felul in care unii cred ca pot face orice, fara consecinte grave.
Avem datoria morala sa ne pese de ce vedem in jur. Cum sa poti sa continui sa iti traiesti viata netulburat atunci cand cineva sterge pe jos cu persoana care il iubeste cu adevarat, cand langa tine vezi atatea iubiri exemplare? Cum poti sa treci pe langa un cersetor fals, despre care stii foarte bine ca isi va cumpara bautura din banii tai cu aceeasi usurinta ca pe langa un biet cantaret la vioara, care incearca probabil sa isi ia o paine? Viata nu este corecta. Toata lumea stie asta, si nu o putem schimba. Ceea ce trebuie schimbat insa este mentalitatea noastra fata de ea, felul cum o privim.
Inevitabil, cand lumea din jur intoarce spatele neputintei, umilintei si slabiciunii, la fel vei face si tu. Traiesti intr-un mediu in care nu iti poti conserva propriile instincte atata timp cat sunt atatea persoane in jur care te imping spre cu totul alte reactii. Esti in Romania, si, fie ca vrei, fie ca nu, vei vedea ca esti, oricat ai incerca sa negi asta, roman. Daca toti trec pe langa durerea si suferinta care pluteste in aer fara sa o simta/vada, atunci si tu o vei face. Nu este constient. De aceea, trebuie sa aduci acest lucru in constient pentru tine. Si sa il schimbi. Nu iti permite sa traiesti in ignoranta, ca toti ceilalti! Deschide ochii! Nu te lasa sa ajungi si tu ingurgitat in marea de orbi din jur!
Ai fost creat diferit. Diferit de toti. De aici, tu alegi. Poti sa te iei de mana cu toata lumea care alege sa nu vada, si sa incetezi sa fii diferit. Poti sa ranesti, sau poti alina. Poti batjocori, sau poti spune o vorba buna. Poti calca in picioare, sau poti intinde o mana in ajutor. Poti trece pe langa, sau poti vedea. Ma refer aici atat la nepasarea in prietenie, in dragoste, in familie, cat si la nepasarea fata de aproape. Fata de orice om din jur care transmite, subtil sau nu, un strigat de ajutor. Poate fi un strigat infundat, chiar si mut. E de datoria noastra sa il observam.
Dumnezeu, sau Buddha, sau Allah etc etc a spus ca trebuie sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti. Nici mai mult, nici mai putin. Invata sa te vezi pe tine. Apoi invata sa vezi si lumea din jur cu aceiasi ochi. Nu putem inainta intr-o lume cramponata in limite si oarba la tot ce este inafara lor.

Si acum, pentru ca nu am putut sa ma abtin, l-am facut si pe MJ. Asa, pentru ca se potriveau mult mult prea bine. E facuta in mare la misto, so feel free to laugh :))

1. Eşti bărbat sau femeie?
The Lady In My Life

2. Descrie-te.
Smooth Criminal.BAD.

3. Cum se simt oamenii în preajma ta?
They Don't Care About Us

4. Cum ţi-ai descrie relaţia anterioară?
Dangerous.

5. Dar pe cea actuală?
Another Part Of Me

6. Unde ai vrea să te afli acum?
In the Closet :>

7. Ce părere ai despre iubire?
Thriller =))

8. Cum e viaţa ta?
Black Or White


9. Ce ai cere dacă ai putea să îţi pui o singură dorinţă?
Heal The World

10. Spune ceva inteligent.
Don't Stop 'Til You Get Enough

Daca esti amator de ceaiuri vei observa ca fiecare dintre ele are povestea lui in cadrul povestii tale.
Fiecare se leaga de o amintire, mai mult sau mai putin placuta.
Fiecare pastreaza o doza din gustul amar/dulce/acrisor al vremurilor cand l-ai baut aproape zilnic.
Fiecare este o reflexie aromata a propriilor tale trairi de moment.
Fiecare alegere pe care o faci atunci cand ti-l prepari sau il comanzi reflecta starea ta din acea zi.

Sa luam de exemplu ceaiul negru. E cel mai bun ceai, aromat, perfect echilibrat intre gustul dulce si cel amarui. O amintire dulce-amara, pe care trebuie sa o pastrezi in suflet pentru ca este prea perfect conturata ca sa o dai trecutului. Mai tarziu, insa, iti vei da seama ca ai facut o mare greseala, pentru ca, lasata mai mult la infuzat, amintirea devine amara cu totul, insuportabila la gust. Asemeni si cu ceaiul verde, insa amintirile ceaiului verde sunt unele mai putin dramatice decat cele ale celui negru.
Ceaiul mate, exotic si tare, este o amintire a nebuniei. A riscului si a incalcarii regulilor. A zilelor cand nu iti pasa cat intinzi coarda, pentru ca oricum nu se rupea. De asemeni o amintire care devine amaruie daca e lasata prea mult la infuzat, dar niciodata insuportabila, pentru ca aroma sa persista in ciuda trecerii timpului.
Ceaiul alb, o amintire a romantismului, finetii si timiditatii de alta data. O amintire a unei zile dn vremea cand erai altfel. O amintire a inocentei tale. O savoare delicata, simpla si limpede, asa cum ai vrea sa fii din nou. Insa cum ai putea sa te condamni ca savurai cu mai multa pofta ceaiul mate ?
In final, infuziile. Explozii de arome diverse, toate speciale, delicioase, care isi pastreaza vesnic aceeasi savoare. Amintiri care pot fi lasate la infuzat o viata intreaga fara a-si pierde din farmec si fara a te rani. Amintirile perfecte, care arareori exista cu adevarat. Te mai miri ca toti oamenii prefera infuziile ? Ele sunt oglinda perfecta a felului cum oamenii isi doresc mai mereu perfectiunea gusturilor fara riscul pierderii acesteia si fara grija respectarii unor reguli stricte.

Vrei si mai mult ? Adauga miere sau zahar, poate si putin rom si aseaza-te in fata albumelor foto care contin tot trecutul tau. Acum simti legatura ? Daca tot nu, inseamna ca ai nevoie de o "inmuiere". Deschide o carte buna, mergi la locul tau preferat si treci prin viata personajelor ca prin a ta.

Luminile încep să dispară, încet dar hotărât.
Se aude muzica unui pian calm, lent, fără grabă.
Notele bizare, nemaiauzite te sperie la început, dar te acomodezi cu ele destul de rapid si începi să le iubeşti, să le consideri parte din tine.
Apoi intră chitara, la fel de calmă, care la început pare că va păstra atmosfera linistită, că va fi în ton cu pianul de până acum. Nu iţi pare în contradicţie cu pianul, e firesc, iţi spui. Ceea ce tu nu ştii însă este că el este doar o anticipare a ceea ce va veni. O tobiţă bate pe cât de discret posibil, anunţănd...
Explozia ! Vocea urlă într-atât încât să fie auzită, încât să iţi spună astfel ceea ce a ţinut atât de mult ascuns. Pianul devine şi el apăsător, insistent. Te agasează, iţi pretinde ceva ce tu nu poţi oferi acum. Luminile se învârt nebuneşte, toate ajung îndreptate spre tine, te orbesc. Tu te simţi atacat din plin, totul este mult prea din scurt pentru tine. Un şoc. Te trezeşti subit şi violent din moartea în care te adânceai uşor în urma precedentului concert. Este ceva la care nu te-ai aşteptat vreodată şi cu care trebuie să te înveţi, pentru că acest concert nu se va sfârşi atât de repede.
Nu ştii ce să faci, cum ai putea să răspunzi unui astfel de strigăt de neînţeles ? Deodată te transformi din simplu spectator în dirijor. Nu ai mai făcut asta până acum. Nu ai mai ţinut tu bagheta vreodată, pentru că întotdeauna ţi s-a părut mai uşor să o pasezi pianistului sau vocii, iar tu să iei locul unuia dintre ei. Aşa că pui bagheta la o parte şi laşi concertul să se desfaşoare fără dirijare.
Haos. Durere. Disperare. Speranţă atunci când încerci să preiei frâiele din nou. Dezamăgire când te fofilezi apoi pentru că simţi că nu te pricepi la asta.
Dar ei? Ei, trupa ta? Cei pe care îi laşi de izbelişte? Cei pe care îi iubeai atât de mult la începutul concertului ? Ai de gând să îi laşi să se chinuie fără măcar să le dai indicaţie să se oprească din asta ? Nu poţi măcar să îi anunţi că tu nu faci faţă ? Îţi faci curaj şi inspiri adânc, ridicând mâinile şi coborându-le apoi ca semn să treacă în piano, să se calmeze, să revină totul ca la început.
De aici tu conduci, te obişnuieşti cu statutul tău de dirijor şi pari să te descurci foarte bine, deşi vocea mai scapă de sub control, facându-te să te simţi neputincios uneori. Cu toate astea, tu deţii controlul acum, aşa că, după ce realizezi cât de mult te-a schimbat vocea pe parcursul acestui concert, cât de puternic te-a făcut şi cât de diferită a devenit şi ea (acum este perfect acordată cu pianul într-un calm desăvârşit) , te decizi să pui capăt suferinţei ei. Aşa că o faci să dispară uşor sub mâna ta, unde se simte cel mai sigur. Unde e cea mai fericită.
Şi astfel dispare uşor, iar tu devii gardianul ei. Dacă nu o ţii bine şi confortabil, ar putea să explodeze din nou. Asta nu se va întâmpla, pentru că oricum şi tu începi să dispari, să te transformi într-o voce; De data asta însă, cele două voci cântă la unison, însă partea asta a concertului nu îţi este dat ţie să o auzi, ci celor din jur, pentru că tu faci parte din inima lui şi eşti deja departe.