like a rollin` stone.

Si acum, pentru ca nu am putut sa ma abtin, l-am facut si pe MJ. Asa, pentru ca se potriveau mult mult prea bine. E facuta in mare la misto, so feel free to laugh :))

1. Eşti bărbat sau femeie?
The Lady In My Life

2. Descrie-te.
Smooth Criminal.BAD.

3. Cum se simt oamenii în preajma ta?
They Don't Care About Us

4. Cum ţi-ai descrie relaţia anterioară?
Dangerous.

5. Dar pe cea actuală?
Another Part Of Me

6. Unde ai vrea să te afli acum?
In the Closet :>

7. Ce părere ai despre iubire?
Thriller =))

8. Cum e viaţa ta?
Black Or White


9. Ce ai cere dacă ai putea să îţi pui o singură dorinţă?
Heal The World

10. Spune ceva inteligent.
Don't Stop 'Til You Get Enough

Daca esti amator de ceaiuri vei observa ca fiecare dintre ele are povestea lui in cadrul povestii tale.
Fiecare se leaga de o amintire, mai mult sau mai putin placuta.
Fiecare pastreaza o doza din gustul amar/dulce/acrisor al vremurilor cand l-ai baut aproape zilnic.
Fiecare este o reflexie aromata a propriilor tale trairi de moment.
Fiecare alegere pe care o faci atunci cand ti-l prepari sau il comanzi reflecta starea ta din acea zi.

Sa luam de exemplu ceaiul negru. E cel mai bun ceai, aromat, perfect echilibrat intre gustul dulce si cel amarui. O amintire dulce-amara, pe care trebuie sa o pastrezi in suflet pentru ca este prea perfect conturata ca sa o dai trecutului. Mai tarziu, insa, iti vei da seama ca ai facut o mare greseala, pentru ca, lasata mai mult la infuzat, amintirea devine amara cu totul, insuportabila la gust. Asemeni si cu ceaiul verde, insa amintirile ceaiului verde sunt unele mai putin dramatice decat cele ale celui negru.
Ceaiul mate, exotic si tare, este o amintire a nebuniei. A riscului si a incalcarii regulilor. A zilelor cand nu iti pasa cat intinzi coarda, pentru ca oricum nu se rupea. De asemeni o amintire care devine amaruie daca e lasata prea mult la infuzat, dar niciodata insuportabila, pentru ca aroma sa persista in ciuda trecerii timpului.
Ceaiul alb, o amintire a romantismului, finetii si timiditatii de alta data. O amintire a unei zile dn vremea cand erai altfel. O amintire a inocentei tale. O savoare delicata, simpla si limpede, asa cum ai vrea sa fii din nou. Insa cum ai putea sa te condamni ca savurai cu mai multa pofta ceaiul mate ?
In final, infuziile. Explozii de arome diverse, toate speciale, delicioase, care isi pastreaza vesnic aceeasi savoare. Amintiri care pot fi lasate la infuzat o viata intreaga fara a-si pierde din farmec si fara a te rani. Amintirile perfecte, care arareori exista cu adevarat. Te mai miri ca toti oamenii prefera infuziile ? Ele sunt oglinda perfecta a felului cum oamenii isi doresc mai mereu perfectiunea gusturilor fara riscul pierderii acesteia si fara grija respectarii unor reguli stricte.

Vrei si mai mult ? Adauga miere sau zahar, poate si putin rom si aseaza-te in fata albumelor foto care contin tot trecutul tau. Acum simti legatura ? Daca tot nu, inseamna ca ai nevoie de o "inmuiere". Deschide o carte buna, mergi la locul tau preferat si treci prin viata personajelor ca prin a ta.

Luminile încep să dispară, încet dar hotărât.
Se aude muzica unui pian calm, lent, fără grabă.
Notele bizare, nemaiauzite te sperie la început, dar te acomodezi cu ele destul de rapid si începi să le iubeşti, să le consideri parte din tine.
Apoi intră chitara, la fel de calmă, care la început pare că va păstra atmosfera linistită, că va fi în ton cu pianul de până acum. Nu iţi pare în contradicţie cu pianul, e firesc, iţi spui. Ceea ce tu nu ştii însă este că el este doar o anticipare a ceea ce va veni. O tobiţă bate pe cât de discret posibil, anunţănd...
Explozia ! Vocea urlă într-atât încât să fie auzită, încât să iţi spună astfel ceea ce a ţinut atât de mult ascuns. Pianul devine şi el apăsător, insistent. Te agasează, iţi pretinde ceva ce tu nu poţi oferi acum. Luminile se învârt nebuneşte, toate ajung îndreptate spre tine, te orbesc. Tu te simţi atacat din plin, totul este mult prea din scurt pentru tine. Un şoc. Te trezeşti subit şi violent din moartea în care te adânceai uşor în urma precedentului concert. Este ceva la care nu te-ai aşteptat vreodată şi cu care trebuie să te înveţi, pentru că acest concert nu se va sfârşi atât de repede.
Nu ştii ce să faci, cum ai putea să răspunzi unui astfel de strigăt de neînţeles ? Deodată te transformi din simplu spectator în dirijor. Nu ai mai făcut asta până acum. Nu ai mai ţinut tu bagheta vreodată, pentru că întotdeauna ţi s-a părut mai uşor să o pasezi pianistului sau vocii, iar tu să iei locul unuia dintre ei. Aşa că pui bagheta la o parte şi laşi concertul să se desfaşoare fără dirijare.
Haos. Durere. Disperare. Speranţă atunci când încerci să preiei frâiele din nou. Dezamăgire când te fofilezi apoi pentru că simţi că nu te pricepi la asta.
Dar ei? Ei, trupa ta? Cei pe care îi laşi de izbelişte? Cei pe care îi iubeai atât de mult la începutul concertului ? Ai de gând să îi laşi să se chinuie fără măcar să le dai indicaţie să se oprească din asta ? Nu poţi măcar să îi anunţi că tu nu faci faţă ? Îţi faci curaj şi inspiri adânc, ridicând mâinile şi coborându-le apoi ca semn să treacă în piano, să se calmeze, să revină totul ca la început.
De aici tu conduci, te obişnuieşti cu statutul tău de dirijor şi pari să te descurci foarte bine, deşi vocea mai scapă de sub control, facându-te să te simţi neputincios uneori. Cu toate astea, tu deţii controlul acum, aşa că, după ce realizezi cât de mult te-a schimbat vocea pe parcursul acestui concert, cât de puternic te-a făcut şi cât de diferită a devenit şi ea (acum este perfect acordată cu pianul într-un calm desăvârşit) , te decizi să pui capăt suferinţei ei. Aşa că o faci să dispară uşor sub mâna ta, unde se simte cel mai sigur. Unde e cea mai fericită.
Şi astfel dispare uşor, iar tu devii gardianul ei. Dacă nu o ţii bine şi confortabil, ar putea să explodeze din nou. Asta nu se va întâmpla, pentru că oricum şi tu începi să dispari, să te transformi într-o voce; De data asta însă, cele două voci cântă la unison, însă partea asta a concertului nu îţi este dat ţie să o auzi, ci celor din jur, pentru că tu faci parte din inima lui şi eşti deja departe.

Pentru ca mi`a placut prea mult ca sa nu o fur de pe blogul Sofiei

prima amintire – ca aveam un doberman deasupra si seara cand nu adormeam devreme bunica imi zicea ca Mura (asa o chema) e Bau-Bau si o sa vina sa ma pape daca nu adorm =))

prima poză în afară de cea de la botez – Cea de pe afisul piesei alor mei, Leonce si Lena. Sunt in patut cu niste ochi imensi si un ciuf adorabil si ma uit foarte curioasa. Urat copil eram! :))

prima jucărie – Prima de care tin minte este leul meu pe nume Mufasa pe care inca il am si iubesc

prima rochiţă – una roz, de la botez. Plina de volanase si dantelute.

prima bătaie – Bataie....de la mama cand eram a 5-a cred si m-am certat f grav cu ea si si`a pierdut cumpatul. Cel putin asta e prima pe care mi`o amintesc.

prima carte citită – Fram, ursul polar =))

primul film văzut – Lion King

prima bicicletă – una cu roti ajutatoare si foarte roz. Pe la 5-6 ani cred :P

primul cucui – odata cand era sa`mi sparg capul ca ma urcasem eu pe dulap sa iau ceva si am picat si am lesinat. urmarea e evident dureroasa :)) pe la 5 ani cred

primul lucru găsit – un elastic de par. Il tin minte si acum, era siclam cu verde si foarte sclipicios. Copilul-kitsch. :))

primul lucru înapoiat – Evident o papusa sau o jucarie luata de la vreun prieten de joaca.

primul dinte pierdut – ooooo doamne. Primul mi l`a extras bunica prin metoda oribila cu ata si usa. Slam the door and I`ll scream! I mean it!

prima chestie de care mi-e rusine sa îmi amintesc – fata de parinti ? nu am avut inima nici pana in ziua de azi sa le spun ca am stat sa ii pandesc o noapte intreaga cand trebuia sa vina "Iepurasul" la un Paste si i-am vazut punand cadourile. Nu am fost socata, colegii de Gradi imi spusesera ca asa sta treaba :> =))

primul contact cu animalele – cand eram mica ma jucam cu o pisica de`a unor prieteni. Evident m`a zgariat pe fata si am facut ditai furunculul. De atunci urasc pisicile.

primul câine – Unul pe care l`am avut pentru o zi si jumatate. Era un pui, i-am spus Fluffy, pe care l`am cules de pe strada si bunica-mea m-a lasat sa`l pastrez peste noapte. Ziua urmatoare l`am dus afara din nou... Primul caine in adev sens al cuv e actuala, Carla.

prima poveste – Fat Frumos din Lacrima. O adoram.

primul job – Colindator cred. Inafara de asta, prima oara cand am luat bani din munca mea a fost cu trupa de teatru, anul trecut. Deci si actrita :))

primul joc de noroc – Whist

primul lucru pe care l-am spus când am venit de la şcoală în prima zi – Mama cat de tare! Mama cat de marfa! Mama cat de beton! Tu cine esti ? Dar tu ? Dar tu ? (copil sociabil cica)

primul sărut – 14 ani, mult asteptatul :)) a fost si cu asta basta

prima poveste scrisă – ceva printr-a 5-a cred. Oricum prima de care imi amintesc este presupusul meu roman dintr`a 6-a despre fata neinteleasa care avea puteri paranormale =)) prea multe sf-uri, dude

leapsa merge la ioana, roberto, alek si soso

In ultima vreme am observat ca absolut toata lumea tinde sa dramatizeze totul la maxim. Sa soarba pana la ultima picatura de tragic din pahar.
Luand exemplul cel mai mediatizat, Michael Jackson: A fost regele muzicii pop, un dansator/cantaret/scenarist pt videoclipuri/compozitor absolut genial, il admir si ii ascult muzica zilnic, si asta pentru ca mi`am amintit de el. Cum mi`am amintit de el? Am aflat ca a murit. Toata lumea l`a redescoperit pe MJ pentru ca a murit! Cum e posibil sa fim atat de disfunctionali, atat de doritori de tragedie incat sa uitam de existenta unei astfel de valori si sa fie nevoie sa moara ca sa ne trezim la realitate: Doamne! Asta a fost regele popului, o legenda vie!
De ce am ajuns sa avem nevoie de un Thriller ca sa ne revenim ? Trebuie sa ni se intample ceva rau ca sa ne dam seama ca viata merita traita si savurata ?
Pe strada nu mai vezi aproape pe nimeni sa zambeasca, adica, pe bune, s-a uitat cineva la oamenii pe langa care trecea pe strada ? Degeaba dam ca motiv criza, ca vezi doamne lumea nu mai are de ce sa zambeasca zilele astea, ca totul merge prost s.a.m.d, pentru ca oamenii sunt tot mai nemultumiti si mai tristi cu cat le dai mai multe motive sa zambeasca.
Parca si copiii au uitat sa zambeasca! Ei rad si rad si rad dar de zambit...parca se uita la parintii lor si deja uita, instantaneu, ca exista fericire. Rasul e o manifestare a unei licariri de moment, a unui amuzament. Zambetul este manifestarea unei bucurii desavarsite, fie si pentru o secunda (vorbind aici bineinteles de zambetul natural, nu de cel fortat sau comercial etc).
Deci, cine mai zambeste ? Cei cativa care se pot bucura de lucrurile mici, care vor sa fie fericiti, nu sa se adanceasca in suferinta. Romanul s-a nascut poet, iar poetul sufera intr-una, dar totusi, suntem chiar asa de adanciti in aceasta "poetizare" incat sa uitam cu totul sa privim in jur ?
Cum sa nu zambesti cand stai la terasa preferata, singur, studiindu-i pe cei din jur si savurandu-ti ceaiul sau cafeaua ? Cum sa nu zambesti cand vezi toti pomii din parc infloriti, ca intr-o explozie de viata? Cum sa nu zambesti cand un batranel iti vorbeste despre cat de mult te apreciaza pentru ca stii cine sunt Pink Floyd? Sau cand descoperi un loc fabulos de care nu stiai, fie el o terasa, un parc, un loc istoric? Cum sa nu zambesti cand mergi pe strazile pavate din zona veche a orasului si pe fundal, de la un pick-up aflat intr-un apartament de deasupra ta se aud romantele lui Cristian Vasile, transportandu-te direct in secolul XIX?
Sunt atatea lucruri frumoase in jur, atatea incat, daca le lasi sa iti umple sufletul si nu le alungi cu ganduri rele si probleme superficiale te pot salva de orice tristete, iti pot aduce o mie e zambete si tot atatea amintiri frumoase.
Vrea cineva sa traiasca intr-un Thriller continuu? Daca si voua vi se pare aberant cum lumea traieste numai din tragedii, haideti sa facem lumea sa zambeasca din nou! Incercati sa oferiti un zambet fiecarui om abatut pe care il intalniti. Asta, sau va fi nevoie de aproximativ 6,790,062,216 de accidente de masina, violentari, boli grave sau alte nenorociri ca oamenii sa isi dea seama ca merita sa zambesti.

M-am gandit ceva timp daca sa postez filmuletul asta sau nu. In cele din urma am hotarat ca e super-important sa vada toata lumea ce consecinte are netratarea si neidentificarea din timp a unor boli si la ce se poate ajunge. Unii poate il stiu, a castigat acum vreo 2 ani nu stiu cate premii. Poate daca iti iei umpic din timpul tau pretios ca sa te uiti, nu o sa te mai smiorcai cand ai tai vor sa`ti faca un control medical:





O ruda foarte apropiata a mea a avut Alzheimer. Nu a ajuns din pricina lui in stadiul vegetativ al mamei din film,pentru ca alta boala a actionat inainte. Alzheimerul omoara treptat, de la amintirea faptului ca ai pregatit deja un sandwich pt copil, pana la amintirea copilului in sine. Pana la amintirea propriei identitati. Chiar pana la amintirea propriei existente.Cum ar fii daca peste ani ai ajunge copil pentru copii tai? Orice boala netratata poate ajunge sa aiba un astfel de efect, nu doar Alzheimerul. Cancer, tumori, TBC etc etc. Deci, mai iti e frica de un control? Sau alegi sa uiti de el ?